Nichita Stănescu in fata morții: ” Mi-e o sete salbatică”

Pe 12 decembrie, orașul București părea încremenit, așteptând o întâmplare care să rămână în memoria poeților și a iubitorilor de frumos. Nichita Stănescu, unul dintre cei mai mari poeți români, se întorcea din Drobeta-Turnu Severin, iar trenul său ajungea în Gara de Nord la o oră târzie, trecând de ora 10 noaptea. După această lungă călătorie, Nichita ajunge acasă și se culcă, dar somnul său este tulburat de dureri tot mai intense. Noaptea avea să fie ultima sa întâlnire cu realitatea pe care o privise, mereu, cu o combinație de ironie și curiozitate.

Mircia Dumitrescu, prietenul și confidentul său, povestește momentul tragic. „Mi-a dat telefon și a zis: «Vino repede!». Când am ajuns, am văzut că sângele îi țâșnea din buze și din limbă, iar el murdărise peretele. Cu o demnitate sfâșietoare, mi-a spus: «Stai tu aici, că nu vreau s-o sperii pe Dora.»”

Deși Mircia se temea de spectacolul morții, a rămas lângă poet, prietenia și devotamentul învingându-i orice teamă. Împreună, caută disperat o mașină pentru a-l duce la spital, dar nimeni nu răspunde la apel. Într-un final, un prieten reușește să ajungă cu mașina, iar Nichita este dus la Spitalul Fundeni, pe coridoarele căruia pășește conștient, dar epuizat. Tragicul se adâncește: „Am spus acolo că e vorba de Nichita Stănescu, dar nu știa nimeni cine e Nichita,” mărturisește Mircia Dumitrescu, realizând, cu amărăciune, cât de puțin înseamnă recunoașterea culturală într-o lume pragmatică și uneori indiferentă.

Ultima Bătălie

În orele ce au urmat, starea poetului s-a agravat. Crizele devin tot mai violente, iar la câteva minute după ora 2 dimineața, în data de 13 decembrie, Nichita Stănescu se stinge. În acele momente, poetul mai are o singură dorință: „Mi-e o sete sălbatică,” repetă el. Scurtele cuvinte ale sale se transformă într-un testament de o simplitate sfâșietoare, reflectând setea de viață, setea de cunoaștere care îl caracterizase în întreaga sa existență.

Nichita, care trata moartea cu ironie și curiozitate, întâlnește această ultimă „experiență” a vieții sale cu aceeași atitudine cu care scrisese de-a lungul anilor despre iubire, viață și misterele existenței. Poetul spusese cândva: „Când o să mor, o să fiu curios să văd ce simt și vreau să spun asta.” În noaptea aceasta, setea lui de a afla ce se află dincolo a fost împlinită, iar noi, cei rămași, putem doar să ne imaginăm că Nichita a găsit răspunsuri la întrebările pe care le purta în suflet.

Moștenirea Poetului Nemuritor

Prin versurile sale, Nichita Stănescu rămâne o prezență vie în sufletele celor care îl iubesc și îl recitesc. Poezia sa, „Nu-l uitați”, este o chemare care transcende moartea și evocă memoria eroilor, dar în contextul său personal capătă o nouă dimensiune, invitându-ne să-l comemorăm și să păstrăm un loc pentru el în inimile noastre.

> „Nu-l uitați pe cel căzut în război,
Lăsați-i din când în când un loc liber la masă,
Ca și cum ar fi viu între noi,
Ca și cum s-ar fi întors acasă…”

Acest îndemn rămâne valabil pentru Nichita, poetul care, chiar și acum, surâde din lumea nevăzută, chemându-ne să-l evocăm. Versurile lui sunt o invitație să nu uităm să-l „strigăm din când în când pe nume” și să-i onorăm setea arzătoare de a cunoaște, de a trăi intens și de a împărtăși emoțiile, în cuvinte care au luminat literatura română.

Epilog

Nichita Stănescu ne-a oferit o literatură a spiritului, o poezie care îmbină fragilitatea cu forța, ironia cu empatia, curiozitatea cu nostalgia. Plecarea sa din această lume a lăsat un gol în literatura română, dar a deschis totodată o fereastră către eternitate, către acel loc nevăzut în care marile spirite rămân vii, atât timp cât continuăm să le chemăm prin artă și memorie.

Așadar, să nu-l uităm pe Nichita, să lăsăm un loc liber la masa sufletului nostru pentru el și să-l strigăm din când în când, căci doar așa putem spera că el, poetul, va „surâde în lume”.