Miliția: între respect, teamă și amintirile unei epoci în care autoritatea nu avea nevoie de explicații

Există imagini care au rămas întipărite în memoria colectivă a românilor. Una dintre ele este Dacia alb-albastră cu inscripția „MILIȚIA”, staționată la colțul unei străzi sau deplasându-se încet prin cartiere. Nu era nevoie de sirene sau de intervenții spectaculoase. Simpla ei prezență era suficientă pentru a schimba comportamentul oamenilor.

În perioada Republicii Socialiste România, Miliția era instituția responsabilă cu menținerea ordinii publice. În același timp însă, ea funcționa într-un stat autoritar, în care controlul asupra cetățenilor era mult mai extins decât într-o societate democratică. De aceea, pentru mulți români, imaginea milițianului este asociată nu doar cu aplicarea legii, ci și cu sentimentul că fiecare gest putea fi observat și interpretat.

Uniforma impunea respect. Chipiul alb, privirea serioasă și autoritatea pe care o reprezenta făceau ca oamenii să devină imediat mai rezervați. Șoferii încetineau instinctiv, grupurile de tineri își întrerupeau gălăgia, iar cei care stăteau la colțul blocului deveneau, dintr-odată, foarte ocupați. Era un reflex format într-o societate în care contactul cu autoritățile nu era privit cu relaxare.

Desigur, amintirile nu sunt identice pentru toată lumea. Unii își aduc aminte de milițieni ca de oameni corecți, care dirijau circulația, interveneau la accidente sau încercau să păstreze ordinea în comunitate. Alții își amintesc controalele frecvente, verificările actelor, audierile și sentimentul că era mai bine să nu atragi atenția asupra ta.

Realitatea este că Miliția a fost produsul timpului în care a existat. Rolul ei nu poate fi separat de sistemul politic al acelei perioade. De aceea, când vorbim despre acea instituție, este important să distingem între oamenii care au purtat uniforma și mecanismele unui regim care acorda autorităților puteri mult mai mari asupra vieții de zi cu zi decât cele întâlnite într-un stat democratic.

Astăzi, România are o altă organizare instituțională, iar raportul dintre cetățean și forțele de ordine este guvernat de alte principii și de alte garanții legale. Totuși, memoria Miliției continuă să stârnească discuții. Pentru unii, evocă disciplina și ordinea. Pentru alții, amintește de frică, de lipsa libertății și de nevoia permanentă de a fi prudent.

Poate că adevărul se află undeva între aceste perspective. Miliția rămâne un simbol al unei epoci în care autoritatea se simțea înainte de a rosti un cuvânt, iar reacția oamenilor era, de cele mai multe ori, un amestec de respect și teamă.

Dar memoria colectivă este alcătuită din experiențe diferite. Tocmai de aceea merită să întrebăm: voi cum vă amintiți Miliția? Ca pe o instituție care inspira ordine, ca pe una care inspira teamă sau ca pe o combinație între cele două?