La manșa libertății. Cum era să fii pilot comercial în România lui Ceaușescu

Puțini români aveau privilegiul de a vedea lumea dincolo de Cortina de Fier. Și mai puțini aveau voie să o facă în fiecare săptămână. Piloții TAROM făceau parte din această elită. Pentru milioane de români, Parisul, Roma sau Londra existau doar în reviste și filme. Pentru un comandant TAROM, erau destinații de serviciu.

Dar privilegiul venea cu un preț.

În România comunistă, pilotul comercial era, în același timp, unul dintre cei mai respectați oameni din țară și unul dintre cei mai atent supravegheați de Securitate.

O meserie de elită

Ajungeai greu în cabina unui avion TAROM. Era nevoie de ani de pregătire, rezultate excelente și o disciplină impecabilă. Nu era suficient să fii un pilot bun. Regimul voia să fie convins că ești și un cetățean „de încredere”.

Zborurile externe reprezentau un privilegiu rar. În timp ce românii stăteau la cozi pentru alimente și nu puteau obține pașapoarte, piloții aterizau în capitale occidentale și vedeau o lume complet diferită.

Mulți își amintesc șocul pe care îl aveau la întoarcere. În Vest vedeau magazine pline, autostrăzi, libertate și prosperitate. Acasă îi așteptau rațiile, benzina pe cartelă și întunericul impus de economia de energie.

Securitatea era mereu în spatele lor

Libertatea de a zbura nu însemna libertatea de a face ce dorești.

Personalul navigant era atent monitorizat de Securitate. Contactele cu străinii erau urmărite, iar orice abatere putea însemna suspendarea de la cursele externe sau chiar sfârșitul carierei.

Riscul ca un pilot să ceară azil politic în Occident era considerat unul dintre cele mai mari coșmaruri ale regimului.

Când zburai 31 de zile din 31

Fostul comandant TAROM Paul Mitu, unul dintre veteranii aviației românești, povestește că în ultimii ani ai comunismului ritmul de muncă devenise epuizant.

În jurnalul său de zbor din vara lui 1987 apar curse aproape în fiecare zi a lunii. „Aveam 31 de zile și 31 de curse”, își amintește pilotul, explicând că lipsa piloților certificați pe anumite tipuri de aeronave îi obliga să zboare aproape fără pauză.

Oboseala devenise un risc real, chiar dacă nimeni nu îndrăznea să vorbească public despre asta.

Când până și Ceaușescu se temea să zboare

Paul Mitu își amintește și un episod mai puțin cunoscut.

În timpul unei curse speciale, Nicolae Ceaușescu a ordonat întoarcerea unui avion civil pentru a-l prelua din Moscova, demonstrând cât de mult controla fiecare detaliu și cât de puțină încredere avea chiar și în propriul sistem. Pilotul a povestit ulterior cât de tensionate erau astfel de misiuni, în care orice greșeală putea avea consecințe dramatice asupra echipajului.

Povești pe care regimul le-a ascuns

Unele întâmplări nu aveau voie să apară în ziare.

Paul Mitu a devenit cunoscut și pentru aterizarea de urgență pe Oceanul Atlantic, după o avarie gravă a aeronavei. Episodul a fost ținut departe de presa românească, deși în alte condiții ar fi fost considerat un act de eroism aviatic. Regimul prefera să nu vorbească despre incidente care puteau afecta imaginea aviației române.

Orice greșeală putea deveni dosar

Istoria aviației române păstrează și exemple dramatice.

Pilotul Vasile Ciobanu, unul dintre pionierii aviației comerciale românești, a fost implicat fără voia sa în deturnarea unei curse în 1947. După instaurarea regimului comunist, a fost condamnat pentru înaltă trădare și a petrecut 16 ani în închisoare, deși fusese victima deturnării. Povestea sa ilustrează cât de ușor putea deveni un profesionist respectat un „dușman al poporului” într-un sistem politic represiv.

Între cer și libertate

Pentru românii obișnuiți, pilotul TAROM era imaginea succesului.

Uniformă impecabilă. Hoteluri din Paris sau Londra. Salarii peste medie. Produse occidentale aduse acasă.

Dar dincolo de imagine exista o realitate complicată.

Piloții trăiau permanent între două lumi: una liberă, pe care o vedeau de la fiecare escală, și una închisă, în care erau obligați să se întoarcă după fiecare aterizare.

Poate tocmai de aceea, mulți dintre ei spuneau că adevăratul privilegiu nu era să pilotezi un Boeing sau un BAC 1-11.

Adevăratul privilegiu era că, pentru câteva ore, deasupra norilor, puteai avea senzația că granițele și dictaturile rămân undeva, foarte jos.