Decizia unui adult mic, care nu schimbă absolut nimic în plan politic, atacă speranțele unor copii din orice colț al lumii s‑ar afla!

Sportul ar trebui să fie locul unde copiii, fie că sunt români, americani sau ruși, muncesc, visează și concurează fără să fie striviți de deciziile pripite ale adulților.

Iar ceea ce s‑a întâmplat la Cluj, unde Emil Boc a decis să interzică imnul și steagul Rusiei la campionatul de gimnastică ritmică, este exact opusul acestui principiu. Copiii care vin la astfel de competiții nu sunt politicieni, nu sunt diplomați, nu sunt responsabili pentru conflicte internaționale. Ei sunt sportivi, iar sportul este, sau ar trebui să fie, ultimul loc unde politica intră cu bocancii.

În loc să protejeze neutralitatea competiției, un adult cu putere administrativă a ales să facă un gest simbolic care nu lovește Rusia, ci loveste copiii. Copii care muncesc ani de zile, care își sacrifică vacanțe, timp liber, copilărie, pentru a ajunge pe podium.

O decizie fără discernământ

Decizia nu este doar discutabilă. Este stupidă, pentru că nu produce niciun efect real în plan politic, dar produce un efect profund în plan uman: îi învață pe copii că ura și excluderea sunt mai puternice decât fair‑play‑ul. În loc să le arătăm generațiilor care vin că sportul unește, noi, adulții, le arătăm că sportul poate fi folosit ca instrument de răzbunare simbolică.

Asta nu face decât să împingă ura mai departe, să o prelungească în timp, să o transmită mai departe copiilor care nu au nicio vină.

Sportul internațional are exemple de maturitate. Noi, nu. La Campionatul Mondial de Fotbal, America a jucat cu Iran fără scandal, fără interdicții, fără gesturi teatrale.

Două țări cu tensiuni uriașe au reușit să respecte sportul.

La noi, în schimb, s‑a trezit un primar care a decis că știe el mai bine cum se face „justiție geopolitică” și a strivit fair‑play‑ul sub pretextul solidarității. Când un adult greșește, copiii plătesc

Sportivii ruși participă oricum sub statut neutru. Nu vin cu steaguri, nu vin cu simboluri politice. Vin cu exerciții, cu muncă, cu emoție.

Și totuși, au fost puși la zid. Această decizie nu pedepsește Rusia. Pedepsește niște copii.

ConcluzieÎn loc să arătăm lumii că România știe să organizeze competiții cu respect și maturitate, am arătat că un singur om poate transforma un eveniment sportiv într‑un gest politic inutil.

Sportul nu trebuie să fie câmp de luptă. Sportul trebuie să fie refugiu, punte, loc de întâlnire. Iar când un adult uită asta, viitorul copiilor devine mai sărac.