Când realitatea bate filmul

În România, politicienii nu mai vor să fie lideri. Vor să fie vedete. Să facă live-uri, să dea replici memorabile, să joace tare pe TikTok. Piedone e doar un exemplu. Nu singurul, dar poate cel mai strident.

Omul și-a făcut imagine de „tată de cartier”, justițiar, vocea poporului. A fost idolul rețelelor, cu replici de film de acțiune și grimase studiate. Doar că, vezi tu, filmul s-a terminat prost: a ajuns la pușcărie în cazul Colectiv.

Ai fi zis că acolo s-a tăiat genericul. Că vine momentul de reflecție, de tăcere. Dar nu. A revenit ca un sequel prost – cu mai multe postări, mai multă bravură, mai multă aroganță. Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ca și cum el e eroul, și restul – niște statisti care nu înțeleg filmul.

Problema e că realitatea nu e scenariu. E dură. Nu iartă. Și când uiți că funcția ta nu e rol într-o piesă, ci o responsabilitate reală, lucrurile se întorc împotriva ta. Așa se face că vedetismul l-a băgat în lumina reflectoarelor, și tot el l-a băgat și sub control judiciar, din nou.

Asta vedem tot mai des: oameni care se trag singuri în față, doar ca să cadă mai rău. Oameni care confundă popularitatea cu dreptatea, și like-urile cu onoarea.

Când îți faci singur statuie pe internet, nu e o întrebare dacă se va dărâma. E doar o chestiune de timp.

–