O auzim des: Își asumă răspunderea! Iluzia asumării răspunderii

De fiecare dată când un premier iese la tribună și anunță solemn că „își asumă răspunderea”, spectacolul politic atinge cote teatrale. Publicul aplaudă, presa titrează, iar premierul se împachetează singur în imaginea unui lider curajos, gata să-și pună scaunul la bătaie pentru binele țării. Numai că în spatele decorului nu e nimic eroic. Este doar un truc procedural și, mai ales, o mare păcăleală.

Constituția oferă guvernului această armă: să vină în Parlament cu un pachet de legi și să spună „ori îl luați pe tot, ori încercați să ne dați jos”. Pare riscant, dar de fapt nu e. Când majoritatea parlamentară e de partea ta, cine să te dea jos? Cine și-ar arunca partidul în opoziție doar ca să blocheze un pachet de măsuri pe care, oricum, îl poate cosmetiza în spațiul public? Nimeni. „Asumarea răspunderii” devine astfel doar o scurtătură prin care guvernul își trece legile fără să piardă timp cu dezbateri, amendamente sau, Doamne ferește, opoziție reală.

Și atunci unde e răspunderea? În nimic. Premierul nu răspunde nici cu banii lui, nici în fața justiției, nici în vreun fel personal. Totul se reduce la o sancțiune politică ipotetică, care nu se întâmplă aproape niciodată. Singurul „curaj” este acela de a apăsa pe accelerația puterii atunci când știi că centura parlamentară te ține bine fixat în scaun.

Iar partea cea mai ironică este cum această formulă a ajuns să fie vândută ca dovadă de responsabilitate. În realitate, este opusul responsabilității: este fuga de dezbatere, fuga de compromis și fuga de dialog. Este un mod elegant de a spune „facem cum vrem noi, iar dacă nu vă convine, încercați imposibilul și dați-ne jos”.

„Asumarea răspunderii” nu e despre curaj, ci despre siguranța că nimic nu ți se poate întâmpla. Este o iluzie politică pe care clasa conducătoare o servește periodic ca pe un act de eroism, deși în fapt e doar o demonstrație de forță fără consecințe. Un spectacol ieftin, în care aplauzele se aud, dar răspunderea rămâne absentă.