Mihai Apostolache: „Blestemul” care nu ne mai dă pace

În 2004, Traian Băsescu arunca spre Adrian Năstase o replică rămasă celebră: „Ce blestem pe poporul ăsta să ajungă să aibă de ales între doi foști comuniști?” Cinismul era cu atât mai mare cu cât cel care o rostea avea, la rândul său, un trecut de colaborator al Securității, despre care atunci nu a suflat un cuvânt.

Blestemul invocat atunci ca figură de stil s-a dovedit, din păcate, o profeție mult mai literală decât și-ar fi dorit oricine. După mandatele lui Klaus Iohannis, iată-ne din nou în același punct. Cuvântul care definește fiecare ciclu prezidențial rămâne același: ghinion.

Nu un ghinion metafizic, ci unul fabricat intern, prin decizii luate în grabă, prin calcule de partid, prin compromisuri făcute în numele unei stabilități care nu vine niciodată. Într-o lume complicată, care cere lideri vizionari și hotărâți, noi ne trezim din nou cu experimente de laborator plasate în fruntea puterilor statului.

Costul nu este suportat de clasa politică, care își găsește mereu un refugiu sau o nouă candidatură. Costul este plătit de cetățeanul care așteaptă de trei decenii o țară funcțională, de tânărul care pleacă, de pensionarul care face cozi, de antreprenorul care se luptă cu birocrația.

Vestea bună, singura, este că blestemul nu este etern. El poate fi îndepărtat, dar nu printr-un erou salvator și nici prin urlete pe rețelele de socializare. Ci prin implicare continuă în viața publică, prin respingerea soluțiilor improvizate și prin asumarea unor candidaturi serioase.

Să privim spre națiunile care, în ciuda greutăților sau a unei poziționări geopolitice nefavorabile, au renăscut prin proiecte de țară serioase, prin ambiție, perseverență și profesionalism. Polonia a făcut-o. Țările baltice au făcut-o. Coreea de Sud a făcut-o după un război devastator. Nu au avut lideri perfecți, dar au avut lideri care au înțeles că funcția publică este un contract, nu o proprietate.

Performanța nu se face cu „hahaială”, cu urlete la televizor și nici cu personaje politice create în eprubete sau inventate prin marketing electoral. Performanța se face cu știință de carte, determinare, experiență managerială, iubire de aproape și dragoste de țară.

Blestemul lui Băsescu din 2004 nu a fost despre doi foști comuniști. A fost despre o țară care nu reușește să își depășească trecutul pentru că nu are curajul să își proiecteze viitorul. Acel blestem nu se rupe cu o rugăciune, nici cu o nouă față la Cotroceni. Se rupe cu fiecare cetățean care refuză să mai fie spectator și devine actor.

Articol de opinie semnat de Mihai Apostolache.