Altarul, locul unde se sfințește… darul

În cărțile sfinte scrie că altarul este cel mai curat și mai sfânt loc din biserică. Acolo se pregătește Sfânta Împărtășanie, acolo se săvârșesc tainele și doar clerul are voie să intre. Așa spune rânduiala. În realitatea românească însă, altarul are și alt rol, mai pământesc: casieria discretă a parohiei. Nașii de cununie, împopoțonați și emoționați, sunt chemați după slujbă nu doar pentru a primi o binecuvântare, ci și pentru a-și îndeplini datoria… financiară. „Darul” – acel plic alb, pregătit cu grijă – își găsește drumul nu spre vreo cutie de donații, ci direct pe Sfânta Masă. Așa s-a născut un obicei pe cât de răspândit, pe atât de contestat: mirenii pășesc în cel mai sfânt loc nu pentru rugăciune, ci pentru a achita „nota de plată” a cununiei. Unii preoți văd în asta o tradiție de neclintit. Enoriașii, mai sceptici, se întreabă dacă nu cumva altarul a devenit „ghișeul” unde sacrul se întâlnește cu profanul, iar binecuvântarea se dă la pachet cu chitanța nevăzută.

Desigur, nimeni nu spune că preotul trage de mânecă pe naș, dar nici nu se lasă loc de prea multă alegere. „Așa se face, așa-i rânduiala!” – se aud șoapte prin sate și cartiere. Doar că rânduiala canonică spune altceva: mirenii nu intră în altar. Punct.

Și totuși, de la duminică la duminică, de la nuntă la nuntă, altarul rămâne martorul unei tranzacții cu iz pământesc. Unii credincioși se roagă, alții numără banii. Iar întrebarea care se ridică e simplă: oare ce cântărește mai mult pe Sfânta Masă – potirul sau plicul?