Cum iese dictatura din noi când nu câștigăm alegerile sau cum pozam in oameni liberi până votează majoritatea 

Suntem un popor tare special. Iubim libertatea, dar o urâm pe mă-sa: democrația. Ne dăm de ceasul morții pentru drepturi, dar când vine vorba să respectăm decizia majorității, urlăm ca apucații că „nu se poate!”. De ce? Pentru că, în capul nostru, „libertatea” înseamnă să se facă doar cum vrem noi.

Avem guri pline de principii și buzunare goale de toleranță. Când ne convine rezultatul votului, democrația e sfântă. Când nu ne convine, brusc ne transformăm în detectivi de conspirații și comisari ideologici: „fraudă!”, „trădare!”, „vot cumpărat!”. Nici Stalin nu făcea atâta tărăboi când nu-i ieșeau alegerile — ah, stai, el le falsifica direct.

Cei mai tari sunt „apărătorii democrației”. Niște păpuși umflate cu aer cald, care se dau progresiști cu laptopul pe genunchi și morală în buzunar, dar când iese altcineva la urne, se comportă ca niște mici dictatori isterici. Plâng pe rețele sociale, fac crize live și-și freacă tastele până crapă tastatura: “nu merităm așa ceva!”.

Ba fix asta merităm. Pentru că ne place democrația doar cât timp ne validează propriul ego. Dacă majoritatea are altă opinie, înseamnă că „nu gândește”, „nu știe ce votează”, „e manipulată”. Adevărul? Suntem niște ipocriți cu diplomă în activism de cafenea și pretenții de elite neînțelese.

Nu, nu iubim democrația. Ne irită. Ne încurcă. Ne face să ne simțim mici când ne arată că nu suntem buricul pământului. Și atunci ce facem? Înjurăm poporul. Îl scuipăm. Îl disprețuim. Pentru că, în adâncul sufletului, vrem un sistem democratic… doar cu rezultate garantate.

Democrația nu e despre like-uri, nici despre aroganță pseudo-intelectuală. E despre a accepta că, uneori, pierzi. Și dacă nu suporți ideea că alții pot gândi altfel decât tine și pot decide altfel decât ai vrea tu, nu ești democrat. Ești doar un tiran în traininguri de liberal.