Cine a fost Pazvante Chioru?

Puțini știu că expresia „de pe vremea lui Pazvante Chioru”, folosită zilnic pentru a descrie ceva foarte vechi, ascunde povestea unui personaj real, care a cutremurat Țara Românească la începutul secolului al XIX-lea. Osman Pazvantoğlu, cunoscut românilor drept Pazvante Chioru, a fost un comandant otoman devenit pașă independent al Vidinului, temut atât de sultan, cât și de domnitorii fanarioți.

De la cămătar la căpetenie de oaste

Născut în 1758, în Bosnia, într-o familie înstărită, Osman Pazvantoğlu avea să aibă o soartă departe de cea a unui negustor liniștit. Arestat pentru cămătărie, a evadat și a fugit în Țara Românească, unde s-a pus în slujba domnitorului fanariot Nicolae Mavrogheni. În scurt timp a ajuns căpetenia gărzii personale a acestuia — dar loialitatea lui avea să fie de scurtă durată.

Rebeliunea și cucerirea Vidinului

Întors împotriva stăpânului său, Pazvante a adunat în jurul lui o oaste de mercenari și s-a revoltat împotriva sultanului Selim al III-lea. I-a învins armata în apropiere de Vidin și s-a autoproclamat conducător independent. În 1799, sultanul a fost nevoit să recunoască realitatea și l-a numit oficial pașă de Vidin. Teritoriul său se întindea de la Dunăre până la Munții Balcani și de la Belgrad până la Varna — iar Pazvante a mers atât de departe încât a început să bată monedă proprie.

Invazia și teroarea din Țara Românească

În 1800, Pazvante Chioru a condus armata peste Dunăre, invadând Țara Românească. Craiova a fost incendiată: din aproximativ 7.000–8.000 de locuințe au rămas doar în jur de 300. Doi ani mai târziu, simplul zvon că intenționa să atace Bucureștiul a aruncat orașul în panică. Porecla „Chioru” i-ar fi fost dată, conform legendei, după ce și-ar fi pierdut un ochi în luptă cu vestitul haiduc Iancu Jianu.

Sfârșitul și moștenirea

Pazvante Chioru a murit în 1807, în condiții rămase neclare, se spune că ar fi fost otrăvit sau ucis de Iancu Jianu. Dincolo de violența vremii sale, numele i-a supraviețuit în limbajul cotidian: expresia „de pe vremea lui Pazvante Chioru” rămâne și astăzi una dintre cele mai folosite formule românești pentru a descrie ceva foarte vechi sau demult apus.