Petrotel‑Lukoil, rafinăria care asigura 20% din benzina României a ajuns în insolvență. Nu din cauza sancțiunilor. Din cauza unei decizii din 1998

Petrotel‑Lukoil Ploiești, rafinăria care acoperea aproximativ 20–21% din capacitatea de rafinare a României, a intrat oficial în insolvență pe 26 august 2026, prin decizia Tribunalului Prahova.

Este insolvență, nu faliment, protecție juridică, administrator judiciar, creditori la masa credală.

Dar un lucru rămâne neschimbat, insolvența nu pornește rafinăria. Instalațiile sunt oprite din octombrie 2025. Aproximativ 500 de angajați sunt afectați direct, iar firmele care au lucrat la ultima revizie au de recuperat circa 30 de milioane de euro. România pierde, în fiecare zi, o parte din capacitatea internă de producție de carburant.Nu 2025 e cauza. Nici 2026. Ci 1998. Pe 3 februarie 1998, statul român privatiza Petrotel către Lukoil Europe. Rafinăria avea atunci o capacitate de 5,4 milioane de tone, datorii istorice de 90 de milioane de dolari și promisiuni de investiții de 200 de milioane de dolari. În România anilor ’90, părea o soluție, dar lumea s-a schimbat radical. Rusia invadează Ucraina. Apar sancțiunile. Lukoil intră într-o realitate geopolitică pe care România din 1998 nu avea cum să o prevadă.

O decizie economică devine, brusc, problemă de securitate energetică. Și mai există un element care apasă greu: DOSARUL. În 2015 începe dosarul penal pentru evaziune fiscală și spălare de bani.

Prejudiciu invocat: peste un miliard de euro iar în 2018 se dă achitare. Hotărârea este desființată. În 2020, hotărârea este din nou desființată. În 2026 până în momentul de față nu există încă o sentință definitivă. Pe 13 octombrie 2026 este următorul termen.

11 ani de proces. Două achitări. Nicio decizie finală. Între timp, sechestrul rămâne. Dosarul rămâne. Rafinăria rămâne oprită! Nu spunem că inculpații sunt vinovați, nu spunem că sunt nevinovați, spunem doar că după 11 ani, Justiția nu a reușit să dea un răspuns definitiv, iar România plătește prețul. Pentru că atunci când o rafinărie se oprește, nu se oprește doar o fabrică, se oprește o parte din capacitatea unei țări de a funcționa singură. Mai puțină producție internă înseamnă mai mult import. Mai mult import înseamnă vulnerabilitate la prețuri internaționale, transport, curs valutar, crize, războaie, deciziile altora. Nu spunem că mâine litrul de benzină crește din cauza Petrotel. Spunem doar că dacă produci mai puțin acasă, depinzi mai mult de afară. Adevărata întrebare nu este „cine e de vină?”. Adevărata întrebare este CE FACEM? Pentru că insolvența nu aduce țiței. Nu rezolvă sancțiunile, nu termină procesul. nu găsește automat un cumpărător și nu pornește instalațiile. Este doar un cadru juridic. România are nevoie de o decizie strategică. Dacă rafinăria poate funcționa legal sub un alt operator, soluția trebuie construită. Dacă trebuie conservată, trebuie conservată profesionist. Dacă trebuie vândută, trebuie vândută cu criterii de securitate energetică, nu doar cu prețul cel mai mare.Există însă o variantă care nu mai poate fi numită strategie: MAI AȘTEPTĂM. Pentru că atunci când vinzi infrastructură critică, nu vinzi doar ziduri, vinzi o parte din capacitatea unei țări de a-și controla viitorul. În 1998, întrebarea „Ce facem dacă peste 20 de ani interesele proprietarului nu mai coincid cu interesele României?” părea teoretică. În 2026, nu mai este. Concluzia? 11 ani de dosar. Peste un miliard de euro prejudiciu invocat, o rafinărie strategică oprită și încă așteptăm. Pe 13 octombrie, România poate face un pas spre o decizie sau poate adăuga încă o dată în calendar.