SISTEMUL TE VREA PROST! Reforma doar pe hârtie, obediența – criteriul real de promovare în administrația publică

Douăzeci de ani petrecuți în administrația publică sunt suficienți pentru a înțelege cum funcționează, în realitate, mecanismele sistemului. Nu performanța este criteriul care te propulsează profesional și nici competența nu reprezintă cheia succesului într-o instituție publică. Din contră, sistemul preferă executanții docili, oamenii care nu pun întrebări, nu contestă deciziile și acceptă fără comentarii ordinele venite de sus.

În momentul în care un angajat îndrăznește să formuleze argumentat o opinie diferită sau să propună măsuri de eficientizare, reacția devine previzibilă: este acuzat că nu respectă ierarhia. Administrația publică nu încurajează inițiativa, ci plafonarea. Nu își dorește funcționari capabili să identifice problemele sistemului, pentru că aceștia devin rapid incomozi pentru conducere și pentru rețelele de influență consolidate de ani de zile.

Această realitate a fost reconfirmată și prin recentele reorganizări realizate în baza OUG 7 și, anterior, prin aplicarea Legii 296/2023. În teorie, discursul oficial vorbește despre reformă, eficiență și modernizare. În practică însă, schimbarea reală lipsește complet. Nu există criterii serioase de performanță, nu se analizează eficiența activităților și nu se stimulează inovația sau digitalizarea. Sistemul continuă să funcționeze după aceleași reguli vechi: protejarea intereselor interne și conservarea privilegiilor.

Sub pretextul „excepțiilor” necesare pentru funcționarea unor domenii sensibile, multe instituții au rămas practic neatinse de reorganizare. Un exemplu relevant este ASSC Ploiești, instituție din domeniul asistenței sociale care a beneficiat de exceptare datorită importanței activității sale pentru comunitate. Însă analiza organigramei ridică semne serioase de întrebare.

Serviciile suport, precum administrativ, juridic, resurse umane sau situații de urgență și pază, par să fi devenit adevărate structuri mamut, cu un număr considerabil de angajați, în timp ce compartimentele direct implicate în acordarea beneficiilor sociale pentru persoanele vulnerabile sunt mult mai slab reprezentate.

Criticii acestui model susțin că explicația nu ține de nevoile reale ale instituției, ci de menținerea unor funcții și poziții-cheie pentru persoane apropiate conducerii. Astfel, apar combinații administrative greu de justificat profesional, în care domenii complet diferite sunt reunite sub aceeași structură, în numele unei presupuse „competențe multidisciplinare” a unor șefi considerați indispensabili.

În multe cazuri, susțin vocile din interiorul sistemului, criteriul decisiv pentru ocuparea funcțiilor de conducere nu mai este competența profesională, ci relația apropiată cu managementul instituției. Sub umbrela reorganizărilor mimate și a excepțiilor permanente, administrația își consolidează structurile de control intern și perpetuează un mecanism bazat pe favoritism și obediență.

Paradigma administrației publice pare să fi devenit una absurdă, se vorbește obsesiv despre reformă, în timp ce incompetența și protecția clientelei interne sunt tolerate sau chiar încurajate. În schimb, funcționarii care au curajul să semnaleze problemele reale ale sistemului sunt marginalizați și tratați ca elemente incomode.

Totuși, dincolo de zidurile instituțiilor, societatea începe să reacționeze. Lent, dar vizibil, tot mai mulți oameni observă discrepanța dintre discursul oficial și realitatea din administrație. Iar această trezire publică ar trebui să reprezinte un semnal de alarmă pentru cei care au transformat funcțiile publice în instrumente personale de influență și control.