9 Mai devine zi de sărbătoare naţională

Proiectul de lege al deputatului PNL, Daniel Budurescu, prin care devine zi de sărbătoare naţională ziua de 9 Mai a trecut, luni, de Senat, prin adoptare tacită.

Proiectul de lege primise raport favorabil, fără amendamente, din partea Comisiei de cultură a Senatului. Iniţiativa lui Daniel Budurescu urmează să fie trimisă Camerei Deputaţilor, care este forul decizional în acest caz.

În expunerea de motive, Budurescu aminteşte faptul că 9 mai 1877 este o zi de importanţă crucială pentru istoria România, data la care Principatele Române şi-au declarat independenţa şi care ar trebui sărbătorită cu mai mută deferenţă.

„Adunarea Deputaţilor şi Senatul, cele două camere care alcătuiau Reprezentanţa Naţională (Parlamentul), au votat şi au aprobat în şedinţa publică din 9 mai 1877 moţiunea prin care a fost proclamată indepenenţa de stat a României. Răspunderea pentru declararea independenţei, când niciuna dintre puterile europene nu a dorit independenţa României, a fost asumată de Parlament, într-o lecţie a istoriei care nu trebuie uitată”,  a argumentat Budurescu în expunerea de motive.

Parlamentul, preşedintele României, Guvernul, precum şi celelalte autorităţi ale administraţiei centrale şi locale vor organiza manifestări în 9 mai, iar fondurile vor fi asigurate din bugetele locale sau din bugetul autorităţilor şi/sau instituţiilor publice, în limita alocaţiilor bugetare aprobate, potrivit proiectului de lege.

În 9 mai 1877, ministrului de externe al României, Mihail Kogălniceanu declara în Camera Deputaţilor: „Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare”. A doua zi, la 10 mai, independenţa a fost proclamată din nou şi votată de către Camerele reunite, după care a fost promulgată de către domnitorul Carol I şi publicată în Monitorul Oficial.

O „declaraţie de independenţă” sub forma unui document nu a existat. La 9 mai 1877 [….], Adunarea a votat moţiunea prin care “ia act că resbelul între România şi Turcia, că ruperea legăturilor noastre cu Poarta şi independenţa absolută a României au primit consacrarea lor oficială”. Tot în aceeaşi zi, de 9 mai, Senatul a votat, tot în unanimitate, o moţiune asemănătoare.

A doua zi, la 10 mai, independenţa a fost proclamată din nou, dar de data aceasta de Camerele reunite, după care declaraţia de independenţă a fost promulgată de către domnitorul Carol I.

După făurirea statului naţional român, în 1859, prin Unirea Moldovei cu Ţara Românească, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza statul român a trecut la înfăptuirea unei serii de reforme pentru modernizării ţării care au constituit temelia proclamării şi, ulterior, a cuceririi independenţei de stat.

România continua să fie vasală Imperiul Otoman, era silită să recunoască suzeranitatea otomană, să plătească un tribut anual şi să accepte stăpânirea Porţii în Dobrogea, la gurile  Dunării, iar independenţa ţării devenise un ideal al tuturor românilor.

Războiul ruso-turc, izbucnit în aprilie 1877, a constituit ocazia ideală pentru ca România să-şi câştige independenţa, iar implicarea ţării, oficializată prin actele adoptate de Adunarea Deputaţilor şi de Senat, în zilele de 29 şi 30 aprilie 1877, a decis soarta conflictului şi stabilirea învingătorilor.

Pe acest fond, la 9 mai 1877, ministrul de externe din acea perioada, Mihail Kogălniceanu, rostea faimoasele cuvinte:„suntem dezlegaţi de legăturile noastre cu Înalta Poartă… Guvernul va face tot ce va fi în putinţă ca starea noastră de stat independent şi de sine stătător să fie recunoscută de Europa”.

A doua zi, la 10 mai, independenţa a fost proclamată din nou, dar de data aceasta de Camerele reunite, după care domnitorul Carol I a acceptat-o proclamând Independenţa de Stat a României. Guvernul român a hotărât încetarea plăţii tributului de 914.000 lei, suma fiind direcţionată către bugetul armatei.

Dintre marile puteri europene, Franţa a primit cu rezervă Proclamaţia de Independenţă, iar Regatul Unit al Marii Britanii chiar cu ostilitate, în timp ce Imperiul Otoman a reacţionat dur la acţiunile politice şi militare ale românilor cu măsuri de descurajare: diplomaţii români de la Constantinopol au fost suspendaţi, nave româneşti cu cereale au fost sechestrate, oraşele Brăila şi Reni au fost bombardate, iar pichete de frontieră au fost atacate.

În iunie 1877 a început războiul ruso-româno-otoman pe 2 fronturi, unul în Balcani şi altul în Caucaz. Alături de armata rusă din Balcani au luptat armata română, sârbii, muntenegrenii şi bulgarii. În bătăliile de la Plevna şi Griviţa tupele române, conduse de Regele Carol I, s-au comportat admirabil, iar cucerirea Vidinului a încheiat participarea victorioasă a armatei române la Războiul de Independenţă.

Armata română şi-a făcut intrarea triumfală pe Podul Mogoşoaiei din Bucureşti pe 8 octombrie 1877. Pe 13 iulie 1878, prin Tratatul de la Berlin, marile puteri europene au recunoscut independenţa României, în a cărei componenţă intrau Delta Dunării, Insula Şerpilor şi Dobrogea, până la linia de la est de Silistra – sud de Mangalia. Cele trei judeţe româneşti din sudul Basarabiei – Cahul, Bolgrad şi Ismail – reveneau Rusiei.

În secolul al XIX-lea, în amintirea marilor bătălii din Războiul de Independenţă, cele patru mari artere ale Bucureştiului au fost botezate Calea Victoriei, Calea Griviţei, Calea Plevnei, şi Calea Rahovei.