Ploieșteanul și plămânul: o iubire toxică dar adevărată

Vrem poluare mai mare!

Se spune că dragostea adevărată nu moare niciodată. Așa și cu ploieșteanul și aerul lui drag, parfumat subtil cu iz de rafinărie, gătit în fiecare dimineață ca o ciorbă industrială, cu accent pe fum și finețe petrolieră.

Am încercat, dom’le, să plec. M-au dus la munte, mi-au pus aer curat în față. Am inspirat adânc… și am amețit. Tremuram, îmi țiuiau urechile. „Ce e cu lipsa asta de particule fine? Unde sunt oxizii mei de azot, doza mea zilnică de benzen?” mă întrebam cu frică.

După două zile de natură, îmi lipsea ceva. Prea liniște, prea oxigenat, prea verde. Așa că m-am întors. Cu primul microbuz, lipit de-un nene cu borș de usturoi și geamul blocat. Ah, familiarul!

Simt că noi, ploieștenii, nu respirăm aer, ci istorie industrială. Avem plămâni ca filtrele de mașină diesel din anii ’80 – funcționează, dar scot fum și cer atenție. Când ne apucă răceala, nu e din cauza frigului, ci pentru că s-a stricat una din cele 5 surse de poluare de care ne-am atașat emoțional.

Unii zic că aerul curat îți prelungește viața. Noi zicem că poluarea ne-a călit. Dacă supraviețuiești 30 de ani în Ploiești, te poți muta liniștit pe Marte, că e aer mai curat acolo.

Un lucru este clar, suntem, din fericire, dependenți de poluare! Un an la munte și noi, ploieștenii, ne-am curăța complet – nu la plămâni ci definitiv.

Va rugăm frumos, lăsați-ne in poluarea noastră. E tot ce mai avem constant in viață.