În 2025, încă prizonieri ai ștampilei. Notariatul – o castă care blochează digitalizarea

Suntem în 2025. Semnăm contracte de muncă digital, avem identitate electronică, ne plătim taxele online și ne conectăm la sistemele bancare cu o simplă amprentă. Dar când vine vorba de vânzarea unui apartament, o declarație pentru copil sau o procură banală, suntem forțați să facem un pelerinaj inutil la biroul notarial.

Trebuie să vii personal, să prezinți buletinul, să ți se citească formal textul, să semnezi cu pixul, să primești o ștampilă… și, evident, să plătești o sumă deloc simbolică. Totul într-un proces care ar putea fi complet digitalizat într-o după-amiază dacă ar exista voință reală.

De ce nu se întâmplă asta? Simplu: pentru că notariatul, ca sistem, nu vrea.

Nu vorbim aici de un sector care nu poate ține pasul cu tehnologia, ci de o castă profesională care opune rezistență activă la orice reformă. Motivul este evident: digitalizarea ar însemna pierderi financiare uriașe pentru o profesie care, în multe cazuri, trăiește din formalități impuse artificial de lege.

În România, anumite acte trebuie să treacă prin notar – nu pentru că nu s-ar putea face altfel, ci pentru că legea a fost scrisă în așa fel încât să mențină acest monopol. Vânzările imobiliare, declarațiile pe propria răspundere, testamentele – toate ar putea fi semnate electronic, verificate automat și arhivate într-un sistem public. Exact cum se întâmplă deja în țări ca Estonia, Danemarca sau Finlanda.

Dar în România, în 2025, încă avem ștampilă. Încă avem „copie conform cu originalul”. Încă plătim sute de lei pentru un serviciu care, în esență, nu mai are nicio justificare tehnologică.

Cui folosește asta? Răspunsul e cinic, dar clar: notarilor.

Cât timp statul nu are infrastructură digitală funcțională și cât timp legile obligă cetățeanul să “autentifice” acte simple, birourile notariale vor rămâne o mină de aur. Și nu e vorba doar de taxe. Este vorba de o formă de putere păzită cu grijă, în care accesul este limitat, iar schimbarea este amânată sub pretextul „siguranței juridice”.

Desigur, rolul notarului nu este complet inutil. Într-un sistem juridic cu lipsă de încredere, cu probleme de corupție sau falsuri, e important ca cineva să certifice autenticitatea unui act. Dar în multe cazuri, acest rol ar putea fi preluat cu mai multă eficiență și mai puțină cheltuială de un sistem digital bine construit.

Digitalizarea serviciilor notariale este posibilă. Tehnologia există. Cetățenii o vor. Dar nu o vom avea cât timp notarii sunt singurii care au de pierdut și cei care se opun cel mai vocal.

Până nu reformăm radical cadrul legal și nu rupem acest monopol, România va rămâne țara unde în 2025 ai nevoie de ștampilă ca să îți vinzi apartamentul. Sau să spui, în scris, că îți iei copilul în vacanță.

Și asta nu mai e o întârziere. Este o bătaie de joc.

–