Autoexcluderea, minciuna oficială a statului român despre „protecția” dependenților de jocuri de noroc

Statul român pretinde că oferă o soluție pentru dependenții de jocuri de noroc: autoexcluderea. În realitate, acest mecanism este o minciună instituționalizată, o procedură construită nu pentru a ajuta, ci pentru a salva aparențele și a proteja industria.

Pe hârtie, autoexcluderea există. În viața reală, ea este inutilă.

Birocrație împotriva celui vulnerabil

Pentru a te autoexclude, nu este suficient să recunoști că ai o problemă, lucru extrem de greu pentru orice dependent. Nu. Statul îți mai cere: să te deplasezi personal la Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc, sau să parcurgi o procedură online anevoioasă, care presupune achiziționarea unei semnături electronice.

Cu alte cuvinte, într-un moment de fragilitate psihică, statul îți mai pune piedici administrative. Nu sprijin. Piedici.

Autoexcludere… dar nu chiar

Chiar și dacă reușești să treci prin acest proces umilitor, descoperi adevărul șocant: autoexcluderea se aplică doar sălilor fizice, păcănele, agenții de pariuri, cazinouri.

Online-ul?

Exact acolo unde jocul este disponibil 24/7, nu există contact uman, pierderile sunt mai rapide și mult mai mari… nu ești exclus. Poți juca în continuare nestingherit, cu aceeași licență de stat, pe aceleași platforme „reglementate”. Autoexclus, dar activ. Protejat, dar abandonat.

Un sistem care nu vrea să te lase să scapi

„Autoexcluderea” nu este o scăpare, este un design intenționat al statului care încasează taxe, operatorii fac profit, iar responsabilitatea ramane integral pe umerii dependentului.

Dacă recazi, vina e a ta. Sistemul „și-a făcut datoria”. Doar că nu și-a făcut-o. În alte țări, autoexcluderea înseamnă, registre naționale reale, interdicție obligatorie pentru toți operatorii online și offline, verificări automate, nu declarații formale.

În România, autoexcluderea e un afiș frumos pe un perete crăpat.

Ipocrizie oficială

Statul român spune că „protejează jucătorii vulnerabili”, dar nu le oferă instrumente reale, nu blochează accesul online, nu verifică aplicarea excluderii, nu penalizează eficient operatorii. Este o formă de ipocrizie administrativă: declari protecție, dar permiți continuarea dependenței.

Autoexcluderea, așa cum este aplicată astăzi în România, nu este minciuna instituțională nu o soluție reala. Este doar o iluzie, o iluzie periculoasă, pentru că îi face pe oameni să creadă că sunt protejați, când de fapt sunt lăsați singuri în fața unui sistem care trăiește din slăbiciunea lor. Până când autoexcluderea nu va fi simplă, automată, obligatorie pentru toți operatorii, inclusiv online, statul român nu ajută dependenții de jocuri de noroc. Îi minte.