„Dupa cum bate vântul”! Deciziile CCR sunt obligatorii doar „când ne convin”

În România, deciziile Curții Constituționale (CCR) sunt, potrivit articolului 147 alin. (4) din Constituție, definitive și general obligatorii. Aceasta ar trebui să însemne că, indiferent de conținut, orice hotărâre pronunțată de CCR trebuie respectată și aplicată de toate autoritățile publice și instanțele judecătorești. În teorie, nimeni nu poate „alege” ce decizie a Curții respectă și care o ignoră. În practică, însă, lucrurile stau uneori altfel.

Un exemplu ilustrativ este modul în care societatea românească – fie ea politică, civilă sau mediatică – reacționează selectiv la hotărârile CCR. Cazurile recente arată cum aceeași instituție poate fi văzută, rând pe rând, ca gardianul suprem al democrației sau ca instrumentul unui sistem corupt, în funcție de cât de „convenabilă” este decizia pronunțată.

Să ne amintim un moment tensionat din istoria recentă: decizia CCR privind anularea alegerilor prezidențiale într-un context extrem de disputat. Atunci, s-a invocat peste tot caracterul obligatoriu și inatacabil al hotărârilor Curții. Orice tentativă de contestare publică era rapid înăbușită sub acuzația de nerespectare a ordinii constituționale. „CCR a decis, punct!” – devenise refrenul politic și juridic al momentului.

Și totuși, nu același ton se păstrează astăzi, când CCR a decis că declarațiile de avere ale funcționarilor publici trebuie secretizate. Decizia a stârnit o reacție puternică din partea societății civile, a presei și a unor lideri politici care, altădată, cereau „respect pentru deciziile Curții”. De această dată, CCR nu mai este autoritatea supremă, ci o instituție acuzată că „a trădat transparența” și „a protejat corupția”.

Este o dublă măsură care ridică o întrebare esențială: Respectăm Curtea doar când decide în favoarea noastră?

Critica deciziilor CCR este nu doar legală, ci și necesară într-un stat democratic. Curtea nu este infailibilă. Însă a folosi deciziile CCR doar ca argument politic atunci când ne avantajează, și a le contesta ca ilegale sau abuzive atunci când ne incomodează, nu înseamnă exercitarea criticii, ci relativizarea autorității constituționale.

Dacă deciziile CCR sunt obligatorii doar „când ne convin”, atunci adevăratul pericol pentru statul de drept nu vine dinspre Curte, ci dinspre modul în care noi alegem să o respectăm.