Restul care nu se dă: Cum devin sumele de 1 ban și 10 bani o sursă uriașă de capital nedetectabili pentru supermarketuri

În fiecare zi, milioane de români plătesc la casele de marcat din supermarketuri prețuri de genul 9,99 lei, 19,99 lei sau 49,90 lei. Prețuri aparent banale, calculate astfel din motive de marketing, dar care ascund o practică despre care se vorbește puțin: restul care nu se mai oferă clientului sau pe care clientul nu-l mai ia.

Suma este mică? Da. Dar doar la prima vedere. Când acel „1 ban” sau „10 bani” nu se oferă înapoi de fiecare dată sau cum am precizat clientul nu-l mai ia, în urma a mii și mii de tranzacții zilnice, vorbim de sume care, adunate la nivel național, pot ajunge la zeci sau chiar sute de mii de lei pe lună pentru un lanț de supermarketuri. Mai mult, aceste sume sunt imposibil de verificat de autorități.Cum funcționează mecanismul?

1. Prețuri atractive psihologic, de tipul 9,99 lei.

2. Clientul plătește numerar (10 lei, de exemplu).

3. Casierul nu oferă 1 ban rest — pentru că nu există monede disponibile, pentru că nimeni nu îl cere sau pentru că „nu are rost”.

4. Suma de 1 ban rămâne în casa de marcat.

Această sumă nu este înregistrată distinct ca „rest neacordat”. Sistemul contabil nu marchează acest 1 ban ca un surplus provenit de la client. El este, în cel mai bun caz, introdus generic în gestiune drept „diferență de casă” sau, mai grav, nu este evidențiat deloc. Nimeni dar absolut nimeni nu poate controla ce suma nu s-au dat rest sau nu a ridicat-o clientul.

În lipsa unui cadru legal clar, niciun control ANAF sau ANPC nu poate determina cât s-a strâns din astfel de rotunjiri. Casa de marcat nu are o coloană specială pentru „rest nerecuperat de client”. Totul rămâne în sistemul intern al supermarketului.

Cine știe câți bani s-au adunat astfel într-o zi? O lună? Un an? Nimeni, în afară de companie. Poți declară o sumă pe zi….cine poate ști dacă este o cifră reală?

La nivelul unui lanț de sute de magazine, această sumă poate ajunge la sute de mii de lei lunar, sume care nu apar ca venituri explicite, dar care rămân în buzunarul comerciantului. Cine pierde? Cine câștigă? Clientul pierde, fără să realizeze. Supermarketul câștigă, fără să dea explicații. Statul nu poate controla aceste sume, pentru că ele nu sunt identificate distinct în contabilitate.

ANAF nu are nici un instrument prin care să ceară evidența acestor sume. Astfel cei care conduc aceste multinaționale generează sume uriașe de bani ” la sacoșă”. Bani negrii pentru zile albe.

–

Soluții posibile

1. Legiferarea rotunjirii – cum se face în alte țări: toate plățile cash sunt rotunjite oficial la 0,05 lei, iar diferențele sunt reglementate.

2. Obligația de a afișa public sumele rotunjite lunar – pentru transparență.

3. Redirecționarea sumelor către scopuri caritabile – așa cum se face deja în unele țări nordice.

4. Mai multă educație pentru consumatori – cererea restului este un drept, nu un moft.

–

Concluzie

Ceea ce pare o simplă neglijență – „nu am primit 1 ban rest” – este de fapt o schemă neoficială, dar tolerată, prin care sume imense dispar în mod invizibil în buzunarele comercianților. Fără evidență, fără obligație legală, fără transparență.

Poate e timpul să cerem mai mult decât un bon fiscal. Poate e timpul să cerem și restul – la propriu și la figurat.

–

Dacă dorești, pot adapta articolul pentru publicare în presă, sub forma unei opinii se

mnate, sau pot redacta și o petiție adresată autorităților. Te interesează o astfel de continuare?