Acasa Cultură Ion Stratan şi sinuciderea poeţilor pe acest pământ (II)

Ion Stratan şi sinuciderea poeţilor pe acest pământ (II)

16 min read
0
0
160

Viteza de gândire şi luciditatea fac să se rotească simultan una în jurul celeilalte, existenţa şi percepţia morţii. Luciditatea însăşi, poate şi viteza de gândire adăugată lucidităţii de a cuprinde lumea, fixează suspiciunea, în sensul că o descrie până la ultima consecinţă. Acţiunea rapidă şi lucidă a suspiciunii înainte să fie surpată de un mire mai frumos/poate ca Iisus Hristos (s.m.) (A cincea primăvară). Şi totuşi ce este existenţa poetică şi viaţa poetului câtă vreme viteza de gândire şi luciditatea ar putea să le confunde întru descrierea amănunţită a vieţii şi a morţii?

4. Ascultându-l pe Ion Stratan am crezut întotdeauna că viaţa lui este cuprinsă de cuvinte, în ordinea arborescentă şi extrasenzorială a deplinului ce prmite subit înţelegerea. Cu aceste concomitenţe şi succesiuni, ca şi cu oamenii, Ion Stratan era uneori prevenitor până la ipocrizie şi grijuliu până la detaşare. Ca şi cum ar fi ştiut că înterlocutorul trebuie să înţeleagă, dar înţelegerea n-a avut loc încă, se oprea. Era momentul de graţie dedicat celuilalt, când inventa pe loc forma cea mai accesibilă. Între prieteni însă, firescul politeţii însemna abundenţa înţelesurior din cuvinte printr-o neînfrânare a rânduirii şi tălmăcirii în profunzime sau de toată distracţia, a limbii româneşti. Cuvânt cu cuvânt.

 

De aceea existenţa poetică a lui Ion Stratan vizează claritatea prin înţelesuri abundente ale acestei lumi ce nu poate fi văzută decât de un ochi cu o fiinţă în frunte (A treia vară ). O existenţă formată numai din idei vizibile cu un astfel de ochi, albină a invizibilului (Rilke) sau un ochi prea mult (Holderlin), al suferiţei pentru formă. Vorbim despre o sumă de idei vizibile ce măreşte însăşi viteza vieţii (Ion Stratan). În timp ce vorbea, Ion Stratan, intra într-o stare de vibraţie şi de opozitivitate cu lumea, adică vorbele lui se împlineau în măsura în care răul confuziei ce adăposteşte ignoranţa poate fi clarificat prin ironie sau limpezire ironică a răului, fără a ajunge neapărat la iubire, dar vizând existenţa verbală a poetului, ca o vibraţie vitală a persoanei sale între viaţă şi moarte.

Aceste idei însumate, greu de surprins tocmai din pricina rezonanţei ce putea capta pe oricine puteau fi văzute în realitate numai de ochiul cu fiinţa în frunte sau, bunăoară, de ochiul excedentar al lui Oedip. Ce este acest ochi evocat în poezie de Ion Stratan? Nu este neapărat ochiul cu care poetul descrie în viteză etica sau estetica “crohmălnicenească” a lui Mircea Cărtărescu, definiţia poeziei, alergia la sublim contrazisă de Nichita Stănescu sau literatura română, este vorba despre ochiul său înfruntat existenţial. Este vorba despre definiţia conceptuală, poate ironică, a limitării de viteză prin care lumea încorsetează vibraţia vitală a poetului între viaţă şi moarte, supunându-i sufletul şi-aşa străin pe acest pământ, unei lentori morbide, surclasată pur şi simplu de conştienţa înţelesului. Limitat în acest fel, poetul recurge la transportarea prezentului în carele de foc epuizante ale propriilor nervuri excedate de o luciditate mult mai arborescentă. Astfel asigură el, oricărei metafore, viteza luminii în cuvinte, plutesc printre arbori ca printre nervii altei gândiri/poate ochiul meu care luminează s-a oprit (…) în copacul cunoaşterii care trebuie tradus într-o limbă (Hermes). Asta înseamnă a te desprinde plutind cu viteza luminii, a rămâne în lume transportat, respectiv metaforizat, iubindu-ţi departele, şi-atunci cuvintele sunt efectul vitezei de gândire şi al lucidităţii. Exclusiv? Sau însăşi luciditatea se defineşte ca o existenţă definită la rându-i ca o sumă a celor văzute cu ochiul? Dacă ar fi aşa atunci determinarea ivirii timpului trebuie să aibă loc în condiţiile materiale ale eternităţii celei vii, privilegiate temporal, adică atemporală.

 

Să nu uităm că această siguranţă eternală, adică eternă şi maternă simultan, este iniţiată în limitele lumii vizibile chiar dacă dintr-o privire a ochiului cu fiinţa în frunte. Dar siguranţa însăşi şi orice asigurare venită din lumea aceasta, poate atenta la eternitatea sine die a Cuvântului.

Deci cuvintele pot iniţia, la rândul lor, mistere. Dincolo de ceea ce vede ochiul cu fiinţa în frunte.

5. Ne confruntăm astfel cu ceea ce pare că am evitat: sinuciderea lui Ion Stratan, vizibila lui sinucidere ce poate fi supusă la rândul ei rigorilor cristalinului acestui fel de ochi înfruntat de fiinţă. Sinuciderea ar apărea atunci ca o manifestare a unei astfel de priviri asupra lumii.

A ne apleca asupra legăturii dintre Ion Stratan şi sinuciderea sa înseamnă a vedea lumea cu ochiul evocat de el. Viaţa lui poetică nu implică în niciun fel sinuciderea. Poezia în sine ar fi atunci definibilă şi am spune că văzută cu ochiul lui Ion Stratan însumează în această vedere limitele lumii prin care cuvintele pot descrie şi aceste limite şi, evident, lumea.

Dar trepidaţia vitală de care am vorbit, freamătul ubicuu dintre viaţă şi moarte, mai are sens dacă sinuciderea este o directivă exclusivistă a lecturii? Cuvântul se destructurează în acest chip. Problema e că s-ar atenua un freamăt care nu ţine de Univers. Sinuciderea indefinibilă, la fel şi poezia, taine întunecate.

Poate sinuciderea poetului rămâne datoare vederilor ochiului său de poet cu fiinţa în frunte şi atunci sinuciderea nu este decât un fapt pe care să nu-l judecăm, în funcţie de care să nu judecăm mai mult o ştiinţă fulgerătoare prin care se poate risipi lucid viaţa. Ştiinţa cuvintelor culminează cu suma ideilor vizibile, în sensul în care prevede inclusiv sinuciderea. Uciderea de sine, probabil, proiectează şi o pregătire a acestei totalităţi de idei vizibile, în vederea adăugării la aceasta, cu viteză şi luciditate, a ştiinţei despre lume. Sinuciderea este. Moartea însă vizează judecata. În viaţa sa poetică sinuciderea poetului adună şi însumează viziunile despre lume cu o atât de mare viteză şi cu o aşa luciditate încât sinuciderea este un fapt al eu-lui adunat lumii, un fapt nedefinit dar care surprinde lumea şi asta pentru că urmează să se alăture celor definibile dar amânate cu precizia poetică a discursului despre lume.

Viaţa poetului, sinuciderea lui sunt chipul truditor al ochiului cu fiinţa în frunte.

A vedea poetic este exigenţa minimă cu care trebuie privită sinuciderea poetului care adună ştiinţa despre lume, o depozitează, o fixează şi stăruie asupra ei, nesmintit şi suspicios. Dacă suntem susceptibili, dacă putem fi bănuiţi, dacă răspundem bănuielilor, dacă suntem previzibili? Iată că poetul sfărâmă suspiciunea lui şi crede, în lipsă, că avem un ochi despre care el vorbeşte, cu care vom privi această absenţă. Putem răspunde acestui fel al lui de credinţă năpraznică, lucidă, obscură, imperceptibilă?  (Sfârşit)

Notă: citatele din Ion Stratan aparţin volumului Celebra specie umană, ed. Helicon, 1999.

Florin Manole

Load More Related Articles
Load More By Redactie
Load More In Cultură

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Check Also

Scurtă istorie a ploiestiului! De la instalații de foraj petrolier, la blugi, cartofi prajiti si hamburgeri

Prahova unul dintre cele mai industrializate județe din țară,  avea înainte de Revoluție u…