Când bomba cade diferit în conștiința publică în funcție de steagul de pe avion

Agresorul depinde de cine spune povestea

Există o regulă nerostită în politica internațională: nu contează cine lovește primul, ci cine controlează explicația. De aici pornește confuzia morală a lumii în care trăim: atunci când Statele Unite atacă o țară suverană, gestul e prezentat drept „intervenție necesară”, „operațiune de stabilizare” sau „acțiune preventivă”. Când Rusia face același lucru, termenul este fără echivoc: agresiune.

Nu pentru că faptele ar fi fundamental diferite, ci pentru că puterea decide limbajul.

În dreptul internațional, lucrurile sunt relativ simple: atacarea unui stat suveran fără mandat ONU sau fără legitimă apărare este o încălcare a Cartei ONU. Această regulă nu are asterisc. Nu scrie nicăieri „cu excepția Statelor Unite” sau „valabil doar pentru adversarii Occidentului”. Și totuși, aplicarea ei este profund selectivă.

Irakul în 2003 a fost atacat pe baza unor arme de distrugere în masă care nu au existat niciodată. Libia a fost „salvată” până a devenit un stat eșuat. Serbia a fost bombardată fără mandat ONU. Venezuela este periodic „lovită punctual”. De fiecare dată, justificarea a fost diferită, dar concluzia identică: suveranitatea devine relativă atunci când un actor suficient de puternic decide că scopul e nobil.

În paralel, invazia Rusiei în Ucraina este — corect — condamnată drept agresiune. Rusia a încălcat frontiere recunoscute internațional, a folosit forța militară și a generat un război devastator. Nimic de contestat aici. Problema apare nu în evaluarea Rusiei, ci în refuzul de a aplica aceeași logică și altora.

Diferența nu este juridică. Este narativă.

Occidentul controlează principalele canale media globale, instituțiile financiare și platformele de legitimare politică. Asta îi permite să definească nu doar ce se întâmplă, ci cum trebuie să fie înțeles ceea ce se întâmplă. Când SUA acționează, vocabularul este atent ales: „intervenție”, „misiune”, „coaliție”, „securitate globală”. Când Rusia acționează, limbajul este brutal și direct: „invazie”, „agresor”, „amenințare existențială”.

Mai există și o dimensiune psihologică. Ucraina este percepută ca „aproape”: europeană, cultural recognoscibilă, aspirantă la valorile occidentale. Irak, Afganistan sau Venezuela sunt „departe”, „complicate”, „oricum instabile”. Empatia globală nu funcționează pe principii morale, ci pe proximitate și identificare.

A spune toate acestea nu înseamnă a apăra Rusia. Înseamnă a refuza ipocrizia morală. O lume în care doar unii sunt sancționați pentru încălcarea regulilor nu este o lume bazată pe drept, ci pe forță. Iar forța, istoric vorbind, nu rămâne niciodată permanent într-o singură mână.

Poate cea mai onestă concluzie este aceasta: nu trăim într-o ordine internațională morală, ci într-una ierarhică. În vârf, regulile sunt flexibile. Mai jos, sunt literă de lege. Iar termenul „agresor” nu descrie întotdeauna cine a tras primul foc, ci cine nu a avut suficientă putere ca să-l justifice.

Atâta timp cât acceptăm această dublă măsură, nu apărăm pacea, ci doar tabăra care câștigă războiul narativ.