Ni se cere să aplaudăm facturi mai mari pentru armament

În ultimii ani, discursul public legat de apărare a devenit tot mai insistent. Ni se spune, aproape imperativ, că populația trebuie să accepte creșterea cheltuielilor militare, că bugetul este „limitat”, dar totuși armata are nevoie de mai mulți bani, mai mult personal, mai multe programe, mai multă implicare civică.

Devine din ce în ce mai clar că nu asistăm la o simplă strategie de securitate, ci la o schimbare profundă de priorități naționale — o schimbare pentru care românul obișnuit nu a fost niciodată cu adevărat consultat.

1. „Populația trebuie să accepte”? De ce nu „Guvernul trebuie să explice”?

Retorica autorităților pleacă de la premisa că oamenii au obligația de a înțelege și aplauda orice decizie privind apărarea. Dar asta inversează rolurile. Într-o democrație, nu populația trebuie să se conformeze fără întrebări. Guvernul trebuie să justifice, transparent și convingător, de ce direcționează miliarde către armament, în timp ce spitalele se degradează, școlile se golesc, iar infrastructura rămâne o ficțiune electorală.

Nu putem avea o armată puternică într-o țară slabă. Nu poți cere sacrificii unui popor care încă se luptă cu sistemul sanitar, cu sărăcia energetică și cu salariile mici.

2. Creșterea cheltuielilor militare nu garantează, automat, nici securitate, nici eficiență

Ar trebui să învățăm din experiență: statul român este campion la risipă și contracte prost gestionate.

Înainte să ceară „acceptare”, conducerea ar trebui să răspundă la câteva întrebări simple:

Unde se duc banii?

Cine supraveghează contractele?

Care sunt rezultatele reale ale investițiilor anilor trecuți?

Câte programe militare au întârziat, s-au blocat sau au crescut brusc în costuri?

Fără răspunsuri, creșterea bugetului devine un cec în alb semnat din buzunarul contribuabilului.

3. Voluntariatul militar — sau cum să maschezi lipsa de personal printr-o „oportunitate”

Statul vorbește despre „voluntariat” militar ca despre o opțiune atractivă, dar omite un aspect esențial:

dacă ai avea salarii decente, condiții moderne și un sistem militar respectat, nu ar fi nevoie să reinventezi forme de recrutare.

Voluntariatul devine o soluție doar pentru că statul nu a reușit, ani de zile, să facă armata o carieră reală și stabilă.

În loc să repare cauzele, încearcă să rezolve efectele — iar asta pe bani publici, desigur.

4. „România, a doua forță militară din regiune” — o ambiție scumpă construită pe promisiuni

Se vorbește despre Polonia, despre flancul estic, despre ambiții regionale. Dar aceste comparații sunt, de multe ori, rupte de realitate. Polonia investește masiv în apărare, dar are și o economie cu mult peste cea românească, o industrie militară robustă și o viziune coerentă. România vrea rezultate similare, dar fără fundație solidă. E ca și cum ai încerca să transformi un bloc cu igrasie într-un zgârie-nori doar adăugând încă trei etaje.

5. Populația va accepta doar atunci când va fi respectată

Securitatea este importantă, nimeni nu contestă asta. Dar securitatea nu trebuie folosită ca pretext pentru a cere obediență sau pentru a evita discuții incomode. Un popor care trăiește cu frică, oboseală și neîncredere nu poate susține un proiect național ambițios.Un popor consultat, respectat și informat, da.

Deocamdată, ni se cere doar „să acceptăm”.